Ce rămâne din Crăciun când îndepărtezi tot ce însemană societatea capitalistă? Am decis, mai mult sau mai puţin de bună voie să fac un experiment. Pentru că sincer nu ştiam, şi încă nu ştiu, ce înseamăa Crăciunul pentru mine.
Când eram mică, Craciunul însemna Moşul, bradul, serbările de la şcoala, zapada si banii pe care îi strângeam din colind. Eram un mic om de afaceri. Nu îmi plăcea să cânt. Sau îmi plăcea să cânt, dar nu îmi plăcea să fiu auzită. Aşa că strângeam din dinţi şi mă rugam ca ceilalţi copii să cânte mai tare, iar eu să primesc mai mulţi bani pentru că zâmbeam mai frumos. Nu am simţit niciodată că îl vestesc pe Mântuitor, că iau parte la o tradiţie sau că aduc vreo bucurie cuiva. Majoritatea oamenilor pe care îi colindam, îmi erau rude şi cei mai mulţi aveau un zâmbet pe buze, care îmi spunea că sunt fericiţi că tata are vin bun. Aş fii vrut să îmi spună cineva când aveam 8-9 ani: ‚ Ai cântat atât de frumos şi sunt acum atât de fericit, încât nu pot să te răsplătesc în bani‘. Cel mai probabil nu aş fii înteles nimic din asta, aşa că nu îi condam.
Când am mai crescut şi am aflat că moşul nu intră pe geam, mi-am dat seama că trebuie să mă întâlnesc cu el în oraş, la Unirii, şi când au aparut la noi, prin Mall-uri. Mall-ul, mare invenţie! Goana dupa cadourile de Craciun s-a accentuat în fiecare an. Pentru mine şi părinţii mei e întâlnirea cu Moşul. Pentru foarte mulţi e o afacere, aşa cum era pentru mine colindatul. Nici pe ei nu îi condam.
De câţiva ani, goana după cadouri şi perioada dinaintea Crăciunului a devenit un fel de pregătire în Management. Pentru că nu aveam numai întâlnirea cu Moşul. Au aparut şi testele, parţialele, lucrările de predat, de făcut curăţenie prin casă, cozonaci şi găteala casei de sărbătoare. În aceste condiţii când ajungeam în Ajun, seara, şi mama pune masa si desfacem cadourile nu puteam decât să răsuflu uşurată că s-a terminat. Nu îmi amintesc să fii mers în vreun an la biserică. Apoi zilele urmatoare au în rolul principal bucatele alese pentru care s-a muncit atât. Se manancă până se crapă. La propriu.
Când am ajuns în Germania, m-am îndrăgostit de târgurile de Crăciun. Prima oara când m-am plimbat prin Stuttgart la Weihnachtsmarkt eram atât de fascinată de tot. Eram o mare gură-cască. Vin fiert, nuci şi mere coape, fel de fel de colibe şi staluluri cu pruncul. Nu mă mai săturam de ele. Şi deşi eram la fel de conştientă că sunt o afacere nu mă deranjau. Pentru că lumea nu alerga. Pentru că nu simţeam nervii întinşi la maxim ai vânzătorilor şi ai cumpărătorilor deopotriva. Pentru că magazinele şi cadourile sunt de fapt un decor. Nici jumătate din vizitatorii unui târg de Crăciun nu sunt acolo pentru a cumpăra ceva. Îşi cumpară o cană de vin fiert, eventual fac cinste şi tuturor prietenilor cu care sunt şi stau în picioare, în frig şi respiră aerul rece.
Anul acesta am dat la o parte tot ce văd că în ultimul timp se reproşează Crăciunului. Nu am cumpărat nici un cadou, nu am cozonaci, sarmale, caltaboşi, tobă, ciorbă de burtă, salată de beouf, nu am brad, lumânărele, luminiţe si figurine de îngeraşi pe masă, nu am zăpadă sau vin fiert şi cu siguranţă anul acesta nu voi câştiga nici un ban din colind. M-am întrebat dacă le voi simţi lipsa. Şi dacă nu le voi simţi lipsa e pentru că nu realizez că e Crăciun? Ce îmi rămâne dacă dau la o parte toate astea?
Afară sunt 30° şi corpul meu e foarte departe de a simţi Crăciunul. Dar sufletul, sufletul îl simte? Oare pot să le despart, sufletul şi stomacul, mai ales acum? Plimbându-mă printr-un mall din Belém, mi-am dat seama că nu temperatura e de vina. Şi aici se înghesuie lumea, ca să nu folosesc expresia vulgara se calcă în picioare, să cumpere de toate şi din toate. Orice sărac lipit, îşi dă ultimul ban pentru un cadou cumpărat de la mall. Am fost pentru prima dată în viaţă scârbită de Crăciun. Pentru că pentru prima dată priveam cursa ca spectator. Şi mi s-a părut un spectacol sinistru. Palmierii împodobiţi cu luminiţe mi se par la fel de siniştri. Drumul de la universitate spre casa este extraordinar. Trec prin atâtea tipuri de lume în doar 20 de minute. Şi astfel diferenţa devine şi mai pregnantă. Cu banii daţi pe luminiţe şi pe factura de la electricitate, s-ar putea alimenta cartierul Guama un an de zile. Mi-aş dori să văd cum petrec Crăciunul copii din Guama pe care îi văd desculţi la marginea drumului jucându-se cu o aţă, cum petrec Crăciunul baieţii care se joacă fotbal printre maşini, cu o minge, care aduce a nucă de cocos şi la dimensiuni şi la culoare. Ei cum văd Crăciunul? Îl percep cu stomacul la fel ca noi? Sau deşi par neşlefuiţi şi needucaţi trăiesc la un nivel mult mai spiritual decât noi sărbătoarea asta? Sau nu o trăiesc deloc?
Din păcate, stau în cartierul cu luminiţe, iar familia cu care voi petrece Crăciunul are un brad artificial, o masă în faţa unui televizor, care va fii, cu sigurnaţă, plină. Sper că nu am dat o impresie greşită, îmi place la nebunie să fac cadouri. Îmi place să le şi primesc. Sunt înnebunită după decoraţiile de Crăciun şi după mâncare. Aţi putea spune că sunt o ipocrită care nu ştie ce vrea. Se poate să fie adevărat. Nu vreau totuşi să fiu încadrată în categoria celor care spun că vor să şteargă luna Decembrie din calendar. Toata nebunia de decembrie are farmecul ei. Tot ce mi-aş dori e să pot respira adânc în această nebunie şi să vad oamenii fericiţii şi nu iritaţii şi irascibili. Dacă am putea să renunţăm la kitchuri şi la multicolorele beculeţe, dacă ne-am rezuma la ceea ce e important, dacă în loc de 10 cozonaci mama are face doar unul, dacă m-aş ridica o dată după primul fel de mâncare şi aş spune‚ mi-aş dori acum să mănânc şi…‘ şi nu să mă duc să vomit să mai încapă şi tot ce vine după. Mi-aş dori un pic mai multă modestie. Am auzit-o de multe ori pe mami folosind expresia ‚Crăciun bogat‘ sau ‚ Crăciun sărac‘, sper ca anul acesta să fii înteles şi ea aşa cum am înţeles şi eu care este adevarata diferenţă între cele doua. Mi-aş dori să pot să nu fac cadouri inutile doar de dragul Crăciunului şi pentru că fiecare trebuie să primească un cadou.
Concluzii sau răspunsuri la toate întrebările de mai sus nu am. Nu ştiu ce îmi rămâne. Dar ştiu ce îmi lipseşte. Îmi lipseşte dimineaţa de Crăciun, în care deşi ştiu că pot dormi cât vreau mă trezesc devreme. Văd bradul împodobit, dar neluminat, pentru că tati s-a trezit înaintea mea şi a stins luminiţele. Cafeaua pe care o beau în acea dimineaţă e cea mai bună din an. În ziua aia mă bucur mai mult ca orice să îmi văd prietenii. Da, cel mai mult îmi lipsesc ei şi deşi îmi lipsesc tot anul, acum parcă e mai rău ca niciodată. Şi durerea asta de acum îmi spune că nu simt Crăciunul numai cu trupul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu