duminică, 12 februarie 2012

Kalt


Ich bin die einzige die eine dicke Decke heute ans Meer mitgetragen hat. Wie kann ich meiner Seele beibringen, dass draußen 30 Grad sind? Deine Kälte tut mir weh.

miercuri, 8 februarie 2012



I remember the geography lesson about the tropical jungle in the 10th class. It's exactly like they say. I would just add a characteristic: mesmerizing.

Gânduri furate

Oana Pellea spunea în jurnalul ei ceva ce părea furat din gândurile mele: „Dacă aş fi pe Lună şi aş privi Pământul, aş avea nostalgia Pământului. Aş fi mult mai îngăduitoare. Întotdeauna distanţa modifică percepţia. Aud un greiere nebun, cântând afară. Realilzez că dacă aş fi singură pe Lună privind Pământul şi aş auzi un greiere cântând undeva, lângă mine, singurătatea n-ar mai avea înţeles. Îmi place să-mi închipui, când un om mă dezamăgeşte sau îmi face rău, cum aş privi totul de pe Lună (...) De pe Lună, greşelile sunt toate aproape copilăreşti şi foarte uşor de iertat”.

Ani buni am căutat o Lună. Acum caut un greiere.

Mai rămâne întrebarea cine de la cine a furat. Dar până la urma nu e deloc important cine a inventat roata. Important e să merg din nou pe bicicletă.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Politică şi diete

V-am visat aseară Maiestate. Vă vedeam ca pe Dumnezeu. Pe El nu l-am mai visat demult. Şi am stat de vorba ca doi prieteni. De fapt, nu îmi amintesc ca Măria Sa să fii spus ceva. Am vorbit numai eu.

În faţa unui preşedinte, oricât ar fii el de extraordinar, aş sta dreaptă ca la armată, i-aş strânge mâna şi i-aş mulţumi. În faţa unui rege m-aş pune in genunchi. În genunchi stăteam şi aseară şi Măria Sa mă privea blând. Încerc să recuperez de câteva zile ani de ignoranţă istorică. Mă gândeam că poate e Doamna Vasilescu de vină. Dar nu e vina ei că îmi făceam tema la mate când ea vorbea de Dumneavoastră. Şi chiar atunci când eram atentă şi totodată fascinată de ceea ce povestea dumneaei, nu reuşeam să reţin nimic. Am o memorie ca un sac găurit. Poate că acum voi reţine ceva din toată istoria asta zbuciumată a noastra.

Trebuie să recunosc că atenţia aspura Maiestăţii Sale mi-a fost atrasă de părerile contrare ale articolelor de pe net. Mulţi militează pentru Monarhie şi şi mai mulţi militează împotriva ei. Înainte să intru într-o tabară sau alta, înainte sa mă încarc cu ură pentru cei care nu văd adevărul, adică ce cred eu, am zis să adun cât mai multe informaţii obiective, fapte. Intrepretarea vroiam să o fac singură. Stiţi Maiestate, eu sunt inginer. Când am nevoie de o explicaţie, dau search pe google. De cele mai multe ori îmi apare Wikipedia. Găsesc acolo câteva referinţe. Dacă tema mă interesează cu adevărat mă duc direct la sursă, dacă e ceva superficial mă mulţumesc cu ecuatiile pe care le dă enciclopedia asta minunată.

Am citit despre cel de-al doilea Război Mondial, despre Legionari, Iuliu Maniu, Zelea Codreanu, Antonescu, despre familia Regală şi în final despre Măria Sa şi fiicele lui. Din păcate nu am găsit nicio ecuaţie, nicio teoremă cu demonstraţie, nimic matematic. Totul e nou pentru mine. Adevărul istoric are un echilibru foarte instabil. Supoziţii peste supoziţii. M-am ridicat din faţa calculatorului după multe ore ştiind mai puţine decât la începutul zilei. Tot ce ştiam era că sunt bucuroasă că vă avem. Să vă dea Dumnezeu ani buni şi luminaţi şi să ne vorbiţi mai des.

Sincer nu mă interesează dacă aţi fugit sau nu cu bijuteriile Coroanei. Şi dacă aţi făcut-o, vă aparţineau până la urmă. Casa regală avea ca averi bijuterii şi tablouri. Actualii conducatori au maşini de lux şi case prin ţări străine. Dacă ar fii să aleg aş prefera să plătesc balurile organizate la curte decât orgiile lipsite de gust ale clasei politice de acum. Dacă nu aţi fugit cu ele rău aţi făcut. Asemenea valori nu se pot lăsa în mâna ucigaşilor de comunişti. Când mă gândesc că despre tot ce am încercat eu să citesc Măria Sa a trăit! Câ eraţi de vârsta mea când viaţa v-a copleşit! Eu mă plimb prin lume şi îmi trăiesc visul de boschetar pe principiul „cei săraci cu duhul”. Ce gândea tânărul Mihai? V-aţi dorit vreodată să fiţi un om de rând, să nu simţiţi pe umeri soarta unei naţiuni întregi?

Eu politica nu o înteleg. De când am citit "Ferma animalelor" şi "1984" mi-am dat seama că democraţia nu are cum să funcţioneze. Deşi nu reuşesc să îmi scot cărţile astea două din cap (ce l-o fii apucat pe Orwell să le scrie nu ştiu! Nu găsea alt mod să terorizeze lumea?!) încerc să păstrez totul cât mai simplu. Mă aflu în România anului Domnului 2012. Nimic nu mai merge. „Mai”-ul este folosit in fraza precedentă în mod abuziv. Cetăţeanul turmentat întreba „Eu cu cine votez?”. Întrebarea rămâne valabilă după mai bine de un secol. Suntem în prag de colaps: economic şi mai ales moral. Românii, oameni cu frica lui Dumnezeu şi liniştiţi de alt fel, nu au mai suportat şi au ieşit în stradă sperând că ceva se va întâmpla. Se uită unii la alţii şi parcă se întreabă: „Nu vrei tu să iei cârmele? Nu...eşti şi tu doar supărat ca şi mine? Păcat. Dar tu?”. Chirilă spune în blogul lui că ar trebui să apară acum o nouă clasă politică nepătată de nimic, că este de datoria noastră să împingem oamenii în faţă, oameni competenţi şi necorupţi. Deja am complicat lucrurile. Din păcate bunele intenţii si „necorupţia” nu sunt suficiente pentru a scoate ţara din impas. Aşa s-a născut ideea că Măria Sa s-ar putea întoarce, că România ar redeveni o monarhie constituţională.

Fac o plecăciune în faţa acestei idei. Apoi mă gândesc la filmele din evul mediu cu cavaleri, regi şi prinţese. Sunt descendenţii Măriei Sale. Căsătorii încheiate pentru binele economic al ţării. Sângele albastru păstrat în familie. Veri căsătoriţi cu verişoare pentru că nimeni nu este demn să păteze sângele. Îmi apar în minte castele luxoase şi grădini căt Făgăraşul în care fiicele dumneavoastră se plimbă pe caii albi. Apoi tăranii care muncesc până nu le mai deosebeşti mâinile de lopată pentru a plăti taxele cerute de curte. Gândurile mi-o iau razna şi ajung să constat că aşa s-a născut comunismul. Ura împotriva burgheziei. Ororile acestui regim politic le ştiţi mai bine decât mine. V-aţi lepădat şi Maiestatea Dumneavoastră ca şi bunul nostru rege Carol I de titlul de „Hohenzollern”, de legea salică tocmai pentru noi românii. Nu aţi vrut să lăsaţi ţara în mâna vărului Karl Friedrich. Aţi lăsat portiţa deschisă. Dacă poporul român va vrea, regele se va întoarce şi aţi avut grijă să fie un monarh român. Chiar dacă îl cheamă Duda. Maiestate vă implor să mă iertaţi, dar numele acesta este incredibil de haios. De pe capul meu plecat în faţa prinţului nu pot să şterg zâmbetul.

Stiţi Maiestate că eu nu am fost în viaţa mea în stare să ţin regim? Ca orice adolescentă screlozată mă consideram grasă. „ De mâine nu mai mănânc nimic”. Reuşeam de cele mai multe ori să mă abţin până seara când toată lumea dormea şi mă năpusteam la ciocolată. Pe principiul „ Dacă nu te vede nimeni, nu se pune”. Dacă ar fii uşor să ţii regim, am fii o planetă de frumoşi. Aşa e şi cu politica. E greu să mănânci salată verde când ai frigiderul plin de ciocolată. Din păcate am ajuns să cred că nu oamenii sunt corupţi ci poziţiile pe care le ocupă. Dă-i puterea celui mai cinstit om din lume şi în scurt timp va devenii ca cei dinaintea lui. Se va trezi în fiecare dimineaţă cu cicolată la colţul gurii!

Dar nu am descoperit eu roata. Au gândit şi alţii mai deştepţi ca mine asta cu mult înaintea mea. Cred că asta a gândit şi tânărul Mihai când a trebuit să aleagă între comunişti şi fascişti.

Vă respect şi mai mult pentru demnitatea pe care aţi arătat-o în anii de la Revoluţie încoace. Dar mă înclin încă o dată în faţa Măriei Sale şi vă rog faceţi-vă milă încă o dată de sufletele răzeşilor, tăranilor şi boierilor Dumneavoastră. Daţi-le un semn dacă îi mai vreţi şi unul dacă nu îi mai vreţi.

La sfârşit v-am întrebat dacă vorbiţi româneşte.Vorbisem o noapte întreagă şi de abia la sfârşit mi-a trecut prin cap să vă întreb daca aţi înţeles vreun cuvânt din ce am zis. În ce limbă v-aţi crescut fiicele? În ce limbă vă cereţi iertare pentru păcatele comise?

Maiestatea Sa se uita la mine cu drag şi avea un surâs ironic pe buze. Mi-a spus doar atât: ”Nu eşti săracă cu duhul pui de român...”

marți, 17 ianuarie 2012

Restanţa 2 - Ce rămâne din Crăciun


Ce rămâne din Crăciun când îndepărtezi tot ce însemană societatea capitalistă? Am decis, mai mult sau mai puţin de bună voie să fac un experiment. Pentru că sincer nu ştiam, şi încă nu ştiu, ce înseamăa Crăciunul pentru mine.

Când eram mică, Craciunul însemna Moşul, bradul, serbările de la şcoala, zapada si banii pe care îi strângeam din colind. Eram un mic om de afaceri. Nu îmi plăcea să cânt. Sau îmi plăcea să cânt, dar nu îmi plăcea să fiu auzită. Aşa că strângeam din dinţi şi mă rugam ca ceilalţi copii să cânte mai tare, iar eu să primesc mai mulţi bani pentru că zâmbeam mai frumos. Nu am simţit niciodată că îl vestesc pe Mântuitor, că iau parte la o tradiţie sau că aduc vreo bucurie cuiva. Majoritatea oamenilor pe care îi colindam, îmi erau rude şi cei mai mulţi aveau un zâmbet pe buze, care îmi spunea că sunt fericiţi că tata are vin bun. Aş fii vrut să îmi spună cineva când aveam 8-9 ani: ‚ Ai cântat atât de frumos şi sunt acum atât de fericit, încât nu pot să te răsplătesc în bani‘. Cel mai probabil nu aş fii înteles nimic din asta, aşa că nu îi condam.

Când am mai crescut şi am aflat că moşul nu intră pe geam, mi-am dat seama că trebuie să mă întâlnesc cu el în oraş, la Unirii, şi când au aparut la noi, prin Mall-uri. Mall-ul, mare invenţie! Goana dupa cadourile de Craciun s-a accentuat în fiecare an. Pentru mine şi părinţii mei e întâlnirea cu Moşul. Pentru foarte mulţi e o afacere, aşa cum era pentru mine colindatul. Nici pe ei nu îi condam.

De câţiva ani, goana după cadouri şi perioada dinaintea Crăciunului a devenit un fel de pregătire în Management. Pentru că nu aveam numai întâlnirea cu Moşul. Au aparut şi testele, parţialele, lucrările de predat, de făcut curăţenie prin casă, cozonaci şi găteala casei de sărbătoare. În aceste condiţii când ajungeam în Ajun, seara, şi mama pune masa si desfacem cadourile nu puteam decât să răsuflu uşurată că s-a terminat. Nu îmi amintesc să fii mers în vreun an la biserică. Apoi zilele urmatoare au în rolul principal bucatele alese pentru care s-a muncit atât. Se manancă până se crapă. La propriu.

Când am ajuns în Germania, m-am îndrăgostit de târgurile de Crăciun. Prima oara când m-am plimbat prin Stuttgart la Weihnachtsmarkt eram atât de fascinată de tot. Eram o mare gură-cască. Vin fiert, nuci şi mere coape, fel de fel de colibe şi staluluri cu pruncul. Nu mă mai săturam de ele. Şi deşi eram la fel de conştientă că sunt o afacere nu mă deranjau. Pentru că lumea nu alerga. Pentru că nu simţeam nervii întinşi la maxim ai vânzătorilor şi ai cumpărătorilor deopotriva. Pentru că magazinele şi cadourile sunt de fapt un decor. Nici jumătate din vizitatorii unui târg de Crăciun nu sunt acolo pentru a cumpăra ceva. Îşi cumpară o cană de vin fiert, eventual fac cinste şi tuturor prietenilor cu care sunt şi stau în picioare, în frig şi respiră aerul rece.

Anul acesta am dat la o parte tot ce văd că în ultimul timp se reproşează Crăciunului. Nu am cumpărat nici un cadou, nu am cozonaci, sarmale, caltaboşi, tobă, ciorbă de burtă, salată de beouf, nu am brad, lumânărele, luminiţe si figurine de îngeraşi pe masă, nu am zăpadă sau vin fiert şi cu siguranţă anul acesta nu voi câştiga nici un ban din colind. M-am întrebat dacă le voi simţi lipsa. Şi dacă nu le voi simţi lipsa e pentru că nu realizez că e Crăciun? Ce îmi rămâne dacă dau la o parte toate astea?

Afară sunt 30° şi corpul meu e foarte departe de a simţi Crăciunul. Dar sufletul, sufletul îl simte? Oare pot să le despart, sufletul şi stomacul, mai ales acum? Plimbându-mă printr-un mall din Belém, mi-am dat seama că nu temperatura e de vina. Şi aici se înghesuie lumea, ca să nu folosesc expresia vulgara se calcă în picioare, să cumpere de toate şi din toate. Orice sărac lipit, îşi dă ultimul ban pentru un cadou cumpărat de la mall. Am fost pentru prima dată în viaţă scârbită de Crăciun. Pentru că pentru prima dată priveam cursa ca spectator. Şi mi s-a părut un spectacol sinistru. Palmierii împodobiţi cu luminiţe mi se par la fel de siniştri. Drumul de la universitate spre casa este extraordinar. Trec prin atâtea tipuri de lume în doar 20 de minute. Şi astfel diferenţa devine şi mai pregnantă. Cu banii daţi pe luminiţe şi pe factura de la electricitate, s-ar putea alimenta cartierul Guama un an de zile. Mi-aş dori să văd cum petrec Crăciunul copii din Guama pe care îi văd desculţi la marginea drumului jucându-se cu o aţă, cum petrec Crăciunul baieţii care se joacă fotbal printre maşini, cu o minge, care aduce a nucă de cocos şi la dimensiuni şi la culoare. Ei cum văd Crăciunul? Îl percep cu stomacul la fel ca noi? Sau deşi par neşlefuiţi şi needucaţi trăiesc la un nivel mult mai spiritual decât noi sărbătoarea asta? Sau nu o trăiesc deloc?

Din păcate, stau în cartierul cu luminiţe, iar familia cu care voi petrece Crăciunul are un brad artificial, o masă în faţa unui televizor, care va fii, cu sigurnaţă, plină. Sper că nu am dat o impresie greşită, îmi place la nebunie să fac cadouri. Îmi place să le şi primesc. Sunt înnebunită după decoraţiile de Crăciun şi după mâncare. Aţi putea spune că sunt o ipocrită care nu ştie ce vrea. Se poate să fie adevărat. Nu vreau totuşi să fiu încadrată în categoria celor care spun că vor să şteargă luna Decembrie din calendar. Toata nebunia de decembrie are farmecul ei. Tot ce mi-aş dori e să pot respira adânc în această nebunie şi să vad oamenii fericiţii şi nu iritaţii şi irascibili. Dacă am putea să renunţăm la kitchuri şi la multicolorele beculeţe, dacă ne-am rezuma la ceea ce e important, dacă în loc de 10 cozonaci mama are face doar unul, dacă m-aş ridica o dată după primul fel de mâncare şi aş spune‚ mi-aş dori acum să mănânc şi…‘ şi nu să mă duc să vomit să mai încapă şi tot ce vine după. Mi-aş dori un pic mai multă modestie. Am auzit-o de multe ori pe mami folosind expresia ‚Crăciun bogat‘ sau ‚ Crăciun sărac‘, sper ca anul acesta să fii înteles şi ea aşa cum am înţeles şi eu care este adevarata diferenţă între cele doua. Mi-aş dori să pot să nu fac cadouri inutile doar de dragul Crăciunului şi pentru că fiecare trebuie să primească un cadou.

Concluzii sau răspunsuri la toate întrebările de mai sus nu am. Nu ştiu ce îmi rămâne. Dar ştiu ce îmi lipseşte. Îmi lipseşte dimineaţa de Crăciun, în care deşi ştiu că pot dormi cât vreau mă trezesc devreme. Văd bradul împodobit, dar neluminat, pentru că tati s-a trezit înaintea mea şi a stins luminiţele. Cafeaua pe care o beau în acea dimineaţă e cea mai bună din an. În ziua aia mă bucur mai mult ca orice să îmi văd prietenii. Da, cel mai mult îmi lipsesc ei şi deşi îmi lipsesc tot anul, acum parcă e mai rău ca niciodată. Şi durerea asta de acum îmi spune că nu simt Crăciunul numai cu trupul.

Restanţa 1 - Sunt vecină cu Marimar

De America Latină nu te poate preveni nimeni. Sau America Latrină, dupa cum spune propietarul apartamentului meu. Nu prea înţeleg ce vroia să spună cu asta…

Am aterizat in Belém pe 3 decembrie şi după spusele colegilor mei care m-au luat de la aeroport aveam adânc întiparită pe frunte urmatoare expresie: ‘ Ce naibii caut eu aici?’. Şi prin aici înţeleg acum la capătul lumii.

Belém este capitala statului Para, Brazilia (Brazilia este organizată într-un fel de judeţe, ca şi Germania de altfel, in landuri). Şi în principiu în afară de acest oraş nu mai e nimic. Doar multă multă junglă. În timpul zborului meu de la Sao Paolo nu am văzut mare lucru în afară de o mare de verde. Şi dintr-o dată pe o bucată de pămant între două râuri se ridicau o mână de blocuri. De mult nu mai văzusem ceva care să imi taie respiraţia. Dacă traficul aerian brazilian s-ar opri, mi-ar trebui câteva săptămâni să ajung in următorul petic cu blocuri ridicate din nimic. Ca să ajung acasă mi-ar trebui probabil câteva luni bune.

Alex, colegul şi binefăcătorul meu, m-a întrebat daca Centrotherm a dat vreun concurs şi eu am ieşit ultima şi de aceea m-au trimis aici. Am râs, deşi nu a fost tocmai râsul meu, şi i-am spus că de fapt am venit de buna voie. Aveam lacrimi în ochi pentru că imi dădeam seama ca are dreptate. Belem, este departe de orice centru turistic şi asta nu se va schimba prea curând. Am trăit câteva zile cu frica să nu fii străbătut atâta amar de drum pentru o America de care doar m-am apropiat, dar pe care nu o să o trăiesc niciodată, pentru că în Belem nu sunt nici Anzi, nici tangouri, nici plaje extravagante, nici măcar crocodili. Dupa trei zile in barrio cu Marimar am realizat că dacă am venit într-adevar pentru America Latină atunci am nimerit incredibil de bine. Stau într-unul din cele mai bune cartiere ale oraşului. Cel puţin aşa mi s-a spus. Dar mirosul, mirosul imi aduce aminte de telenovelele la care mă uitam când eram mică. Ştiu că telenovele nu miros, dar toate imaginile care mi se învârtesc în cap s-au contopit într-un miros. Şi este mirosul din clădirea Santa Maria de Belém.

Belém este un oraş împotriva naturii. Europa are parcuri naturale protejate în jurul marilor oraşe, mai mult sau mai puţin pe post de exemplu, ‘uitaţi copii aşa arată o pădure’. Belém, este un muzeu uman în mijlocul urgiei, ‘uitaţi dragi crocodili, papagali, leoparzi şi maimuţe, ce poate să facă omul’. Încă nu pot să mă obişnuiesc să mă feresc de mango atunci când merg pe stradă.

Facultatea si locul meu de muncă sunt pe malul râului Guama, un afluent al Amazonului. Şi aici sunt studenţi ca peste tot. Învaţă, iubesc, fac petreceri, aleargă. Au totuşi ceva in plus. Studiază in jungla. Nici nu realizează ce lucru mare e asta! De partea cealaltă a râului e, nu e de mare mirare, tot junglă. Doar că acolo nu se mai vede nici un bloc. Pare ca muzeul uman a ramas pe partea aceasta. Dar la o privire mai atentă se vede ceva ce pare a fii o colibă. Îl intreb pe Daniel, student la arhitectură, dacă într-adevăr e ceva făcut de om. Răspunsul lui m-a surprins, demonstrându-mi din nou naivitatea. Este un restaurant… Daca e o ironie sau un respect al omului pentru natură încă nu mă pot hotarî. Cert e că prea uşor nu poţi ajunge acolo. Îţi trebuie o barcă şi numai cei bogaţi îşi pot permite aşa ceva. Cred că este pur şi simplu America Latină.