Schimbare

M-am hotarat sa imi fac blogul blog, nu incercare esuata de jurnal. Primul pas l-am si facut deja. Daca as fi fost autor, as fii fost unul care scrie prefata dupa primul capitol. Si mi-a placut prea mult reclama de la Orange din aceasta vara.
Sunt toti prietenii pe care i-am lasat acasa si care imi citesc entuziasmati fiecare post!

Omul care astepta culoarea roz a semaforului

Germania este doar tara in care m-am apucat de baut cafea. Nimic mai mult de atat. Si am un motiv al naibii de bun pentru asta. Nemtii cu ochii aia ai lor albastrii, au un talent, nemai intalnit la nici un alt popor, de a-ti ingheta sufletul atunci cand faci ceva gresit. Cum ar fii de exemplu sa mergi pe trotuarul din sens invers, sa traversezi strada pe orice alta culoare decat verde curat (dar curat sa fie!), sa arunci hartia reciclata a 7-a oara tot in containerul de hartie (doamne! Orice prost stie ca hartia se recicleaza doar de 7 ori) sau sa adormi dimineata in tren.

Da, am facut fatala greseala sa pun capul pe scaunul de langa mine si am adormit instant. In momentul in care m-am asezat nu eram decat eu si o bicicleta cu stapanul ei in tren. Cand m-am trezit eram inconjurata de peste tot de ochii aia patrunzatori de care vorbeam mai devreme. Ocupam 2 locuri cand trenul era deja plin. Fatala greseala, am avut noroc ca in Germania s-a scos de curand pedeapsa cu moartea, ca altfel nu stiu ce m-ar fii asteptat.

Ca un detinut constiincios, m-am hotart sa nu mai comit in viata mea un asemenea delict. Drept urmare, m-am apucat de baut cafea: pe Europastraße e o cafea buna la 2.80 euro, in bahnhof e una mai mult apa, dar la 1.30 euro. Iulia, doar nu ai ajuns sa faci diferenta intre cafele. Cafeaua e cafea orice i-ai face. Asa ca ma opresc in fiecare dimineata la bäckerei-ul din bahnhof.

Dupa ce deschid bine ochii ma indrept spre turnul Babel. Fac 14 minute si 25 de secunde pana acolo. Din care 12 minute si 20 de secunde le stau la semafor. Bine bine la 2 semafoare…

Luni am incercat sa trec fraudulos atunci cand s-a facut rosu pentru masini si cand cale de 7 mari si 7 tari nu se zarea nici urma de motoras. O babuta a iesit, nu stiu exact de unde, si mi-a atras atentia ca e inca rosu. Am continuat sa astept vesnicia cuvenita mariei sale culorii verzi. Si am traversat strada. Dar babuta continua sa astepte la semfor. Initial am crezut ca poate e si ea adormita ca si mine, dar dupa ce m-am gandit mai bine, cred ca astepta o adevarata culoare pe care poti traversa strada. O culoare care sa iti dea putere prin jungla cotidiana a orasului Tübingen. O culoare care sa se potriveasca cu floricele de pe marginea drumului si cu pasarile care ciripesc voioase cat e ziua de lunga. O culoare care sa se potriveasca cu raul Neckar, cel mai ambitios dintre raurile pe care le-am vazut vreodata. Da, cu siguranta, astepta culoarea roz.