Restanţa 1 - Sunt vecină cu Marimar

De America Latină nu te poate preveni nimeni. Sau America Latrină, dupa cum spune propietarul apartamentului meu. Nu prea înţeleg ce vroia să spună cu asta…

Am aterizat in Belém pe 3 decembrie şi după spusele colegilor mei care m-au luat de la aeroport aveam adânc întiparită pe frunte urmatoare expresie: ‘ Ce naibii caut eu aici?’. Şi prin aici înţeleg acum la capătul lumii.

Belém este capitala statului Para, Brazilia (Brazilia este organizată într-un fel de judeţe, ca şi Germania de altfel, in landuri). Şi în principiu în afară de acest oraş nu mai e nimic. Doar multă multă junglă. În timpul zborului meu de la Sao Paolo nu am văzut mare lucru în afară de o mare de verde. Şi dintr-o dată pe o bucată de pămant între două râuri se ridicau o mână de blocuri. De mult nu mai văzusem ceva care să imi taie respiraţia. Dacă traficul aerian brazilian s-ar opri, mi-ar trebui câteva săptămâni să ajung in următorul petic cu blocuri ridicate din nimic. Ca să ajung acasă mi-ar trebui probabil câteva luni bune.

Alex, colegul şi binefăcătorul meu, m-a întrebat daca Centrotherm a dat vreun concurs şi eu am ieşit ultima şi de aceea m-au trimis aici. Am râs, deşi nu a fost tocmai râsul meu, şi i-am spus că de fapt am venit de buna voie. Aveam lacrimi în ochi pentru că imi dădeam seama ca are dreptate. Belem, este departe de orice centru turistic şi asta nu se va schimba prea curând. Am trăit câteva zile cu frica să nu fii străbătut atâta amar de drum pentru o America de care doar m-am apropiat, dar pe care nu o să o trăiesc niciodată, pentru că în Belem nu sunt nici Anzi, nici tangouri, nici plaje extravagante, nici măcar crocodili. Dupa trei zile in barrio cu Marimar am realizat că dacă am venit într-adevar pentru America Latină atunci am nimerit incredibil de bine. Stau într-unul din cele mai bune cartiere ale oraşului. Cel puţin aşa mi s-a spus. Dar mirosul, mirosul imi aduce aminte de telenovelele la care mă uitam când eram mică. Ştiu că telenovele nu miros, dar toate imaginile care mi se învârtesc în cap s-au contopit într-un miros. Şi este mirosul din clădirea Santa Maria de Belém.

Belém este un oraş împotriva naturii. Europa are parcuri naturale protejate în jurul marilor oraşe, mai mult sau mai puţin pe post de exemplu, ‘uitaţi copii aşa arată o pădure’. Belém, este un muzeu uman în mijlocul urgiei, ‘uitaţi dragi crocodili, papagali, leoparzi şi maimuţe, ce poate să facă omul’. Încă nu pot să mă obişnuiesc să mă feresc de mango atunci când merg pe stradă.

Facultatea si locul meu de muncă sunt pe malul râului Guama, un afluent al Amazonului. Şi aici sunt studenţi ca peste tot. Învaţă, iubesc, fac petreceri, aleargă. Au totuşi ceva in plus. Studiază in jungla. Nici nu realizează ce lucru mare e asta! De partea cealaltă a râului e, nu e de mare mirare, tot junglă. Doar că acolo nu se mai vede nici un bloc. Pare ca muzeul uman a ramas pe partea aceasta. Dar la o privire mai atentă se vede ceva ce pare a fii o colibă. Îl intreb pe Daniel, student la arhitectură, dacă într-adevăr e ceva făcut de om. Răspunsul lui m-a surprins, demonstrându-mi din nou naivitatea. Este un restaurant… Daca e o ironie sau un respect al omului pentru natură încă nu mă pot hotarî. Cert e că prea uşor nu poţi ajunge acolo. Îţi trebuie o barcă şi numai cei bogaţi îşi pot permite aşa ceva. Cred că este pur şi simplu America Latină.