De câteva zile nu fac decât să citesc. Bloguri, postări pe Facebook, presa vândută si liberă. Încerc să îmi citesc propriile gânduri şi nu reşesc. Mă tot uit la biletele de avion, care îmi depaşesc cu mult posibilităţile. Oricum, dacă vroiam să schimb ceva ar fii trebuit să nu plec de la bun început. Ar fii trebuit să lupt cu sistemul, să dau din coate să îi calc pe alţii pe cap ca să pot supravieţui eu, să rămân in Bucureşti la Politechnică şi să continui sa iau nota 25 la toate examenele. Dar nu am mai suportat. Dupa ce l-am cunoscut pe domnul profesor Profirescu si dupa examenul la Dispozitive electronice m-am hotărât să "mă car naibii din ţara asta de rahat"!
Şi nici un moment până acum nu am regretat. Ba dimpotriva, cu fiecare zi ce trecea eram mai mândră de ce am realizat. După cum spunea şi Newton am stat pe umerii unor giganţi, în cazul meu au fost mama şi tata. Şi am încercat să profit cât am putut de mult de tot ce mi-a ieşit în cale. Am asistat uimită cum funcţionează democraţia în ţări, să le spunem civilizate. M-am implicat în tot ce mă puteam implica. Ong-uri, ligi studenţeşti, alegeri, evenimente mondene şi mai puţin mondene, dar am încercat să stau departe de politică. Pentru că mă scârbeşte. Mulţi din colegii mei de facultate spun că mă contrazic, că dacă doresc să am un cuvant de spus atunci trebuie să iau atitudine politică. Ei nu trăiesc in România şi nu ştiu că aici sunt promovate alte valori şi că ar fii trebuit să îmi folosesc alte calităţi decât aş fii vrut pentru a ajunge atât de sus încât să pot schimba ceva. M-am hotărât să mă rezum la viaţa mea. Să fiu un om modest, întreprinzător şi fericit. Ce vis simplu şi comun!
În doi ani de zile am reuşit să mă depărtez enorm de România. Nu citeam ziare, nu urmăream ştiri, nu am votat. Când mergeam acasă, tot ce mă interesa era să petrec cât mai mult timp cu mama şi tata. De fiecare dată când treceam pe lângă un televizor deschis mi se făcea scârbă. Cu toate astea, am spus mereu cu mândrie că sunt româncă. Şi trăiesc cu speranţa că nu am făcut de râs imaginea acestei tări. Ascult muzică românească, citesc cărţi româneşti şi mai ales iubesc să vorbesc româneşte. Indiferent de colţul lumii în care mă voi afla copiii mei vor învăţa româneşte. Cum altfel aş putea să le bucur sufletul cu poeziile lui Blaga, cu romanele lui Rebreanu, cu teatrul românesc, cu vorba ciobanului de la stână. În aceşti doi ani România s-a redus pentru mine la o mână de oameni, pe care mă bucur enorm să îi văd şi fără de care existenţa mea ar fii mult mai goală. Ei îmi arată de fiecare dată o altă faţă a ţării noastre şi de fiecare dată când plec înapoi la camera mea de cămin, de peste mări şi ţări plâng. Plâng pentru că nu îi pot lua cu mine. Unul din singurele momente în care am simţit că am o atitudine greşită a fost in decembrie 2010, de Crăciun, cand Adrian Sobaru s-a aruncat de la balconul Parlamentului strigând „Libertate”. Am simţit atunci că sunt nedreaptă, că las ţara in mâna doamnei Udrea, care ne ruga să nu interpretăm politic gestul bietului om. Nu există loc de nicio interpretare politică într-un loc ca Parlamentul. Câteva zile mai târziu, am vizitat Casa Poporului într-un grup de străini. Nu ştiu dacă tensiunea mea a fost vreodată mai mare, decât la sfârşitul acelei ore când toată lumea era convinsă că minunata construcţie, opera de artă a lui Ceauşescu, este o minune a lumii moderne. Nu ştiu dacă spaniolii şi francezii prezenţi la acel tur au înteles ceva din încercarea mea de a desfiinţa tot turul in câteva minute. Se uitau la mine sceptici. Câţiva ar fii vrut să mă creadă, dar asta însemna să mai ceară informaţii aşa că mai bine s-au prefăcut că sunt nebună.
Sunt un cetăţean al lumii în primul rând. Şi dacă ar fii să îmi aleg vreo naţionalitate aş aleg-o pe cea română. Nu poţi să alegi ceva ce deja ai, veţi spune. Şi da, e adevărat. Nu se poate, dar iţi poţi asuma cetăţenia, lucru pe care eu l-am făcut! Brazilienii au auzit toţi de Dracula. Poveşti despre români care mănâncă lebede si ţigani care cerşesc nu au ajuns până pe malurile Amazonului, dar de Dracula ştiu toţi. Să îi mulţumim domnului Stoker pentru celebritate. Majoritatea ştiu şi de Hagi. Ceea ce nu e deloc rău ţinând cont că sunt în ţara lui Pele.
Am avut parte de când sunt in Pará de doua momente, care mi-au tăiat răsuflarea. Pe o plajă braziliană este destul de greu să nu atragi atenţia, mai ales atunci când fugi de ea. Stăteam la o masă cu o foaie de hârtie în faţă şi încercam să scriu tot ce am trăit de Revelion. Când doi bărbaţi m-au întrebat ce fac şi de unde sunt. Am intrat în jocul lor şi i-am pus să ghiceasca ţara mea de baştină. Inevitabil unul dintre răspunsuri a fost Franţa. Statele Unite m-a surprins cu adevărat, iar cu Italia au fost chiar pe aproape. „ Nu băieţi, sunt din România”. Feţele lor s-au luminat şi s-au bucurat ca doi copii care îl cunoşteau pe E.T. S-au aşezat lângă mine ca lângă un exponat de muzeu, mi-au dat amândoi numele, numarul de telefon si adresele lor. Mi-au zis că dacă nu îi sun se supără. Unul dintre ei era profesor de istorie şi am vorbit vreo oră despre triburile indigene din Amazonia. Erau fascinaţi că sunt româncă. Pentru acea oră am fost şi eu.
Al doilea moment a avut loc chiar acum câteva zile. Am cunoscut un tânăr din Mexic. Trebuie să recunosc că şi eu cad pradă primei impresii. Şi Julian arăta ca un mic boschetar. Când a auzit că sunt din România a bolborosit un cuvânt pe care iniţial nu l-am putut descifra. Mă gândeam ca Dracula nu e chiar atât de greu de pronunţat. Dar spre surprinderea mea nu era Dracula era Cioran. Iar eu am putut să vorbesc cu dragul meu boschetar timp de o zi despre opera lui Cioran, despre llibertatea presei, despre drepturile omului si despre România. Valorile răzbat orice distanţă şi orice timp, iar eu mă bucur că nu am făcut de ruşine valorile româneşti, că am putut să îi vorbesc mexicanului despre opera filozofului nostru şi despre ce avem noi mai de preţ: idei si idealuri.
M-au încercat sentimente de vinovăţie. M-a încercat un puternic sentiment de a da dracului tot şi de a merge acasa de a lua steagul în dinţi şi de a striga "România" în Piaţa Universităţii. Dar mi-am dat seama, că dacă vroiam să ajut cu adevărat trebuia să fac asta cu mult timp în urma. M-a încercat chiar şi sentimentul că aş putea fii Camila Vallejo a României, care este cu o zi mai în vârstă decât mine, am simţit mereu că avem ceva în comun, că ofer o voce sărmanilor răguşiţi şi flămânzi de pe străzile capitalei. Dar sigur mi-aş da demisia din funcţia de erou la prima împuşcătură pe care aş auzi-o. Nu, asta nu este misiunea mea. Am avut ocazia rară să îl aud vorbind la Teatrul Naţional, într-un cadru restrâns şi mai ales foarte lejer pe Dan Puric. Nu am să uit toată viaţa vorbele lui: „Iisus nu a făcut revoluţie. Nici voi să nu faceţi”. Nu, deşi gloria mă tentează nu am să fac revoluţie. Dar am să lupt cum ştiu eu mai bine. Când voi spune de unde sunt voi avea atâta mândrie în glas, încât cel care m-a întrebat va fii obligat să gândească: „Ţara asta trebuie să fie dată naibii!”.
Aţi auzit de Belém domnule Băsescu? Pentru că Belém a auzit de dumneavoastră şi nu are o părere prea bună!
