Am reusit sa dilat timpul. Ma uit la ceas. E ora 15:07. Ascult o melodie, mananc, citesc un articol, scriu un mail, vorbesc la telefon. Ma uit iar la ceas. 15:10. O iau de la capat. La un moment dat ma opresc. Si respir. Adanc. Ca si cand nu am mai respirat niciodata pana atunci. Am uitat sa respir, ma gandesc. Aerul nu imi ajunge la suflet.
Plec sa ma plimb. Poate ca e de vina aerul statut si neaerisit din camera mea mare si rece.
Vad oameni, masini, strazi aglomerate. Aceleasi din totdeauna. Totusi nu ma mai satur sa le privesc. Picioarele refuza sa se opreasca. Kilometrii se tot aduna si gandurile sunt din ce in ce mai dese. Ceasul? 15:20.
M-am lamurit. Nu camera este de vina. Nu am uitat sa respire. Aerul nu ajunge la suflet pentru ca nu mai are unde sa ajunga. Sufletul mi l-am pierdut. Am intrebat-o pe doamna de la ziare daca nu cumva l-a vazut. Nu am asteptat raspunsul pentru ca mi-am dat seama ca nu il vreau inapoi. In fond, cine are nevoie de suflet? Nu e ca si cum mi-as fii pierdut o mana sau un picior. E doar un alt suflet printre milioanele la fel ca el.
Ma intorc acasa. Si constat ca imi lipseste si zambetul. De el imi era drag. S-o fii dus dupa suflet…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu